Imi este dor de mine!
Si nu, nu o spun la modul ironic, narcisist la care probabil te duce gandul cand citesti titlul ... pur si simplu imi este dor de mine.
Simt ca m'am pierdut pe drum in incercarea de a afla cine sunt si de ce sunt. Inca ma mai zbat sa trec peste, dar ceva ma impiedica, ma tine legata de trecut ... nu imi permite sa'mi traiesc viata in continuare.
Ma intreb, cand ma voi regasi? Cand ma voi redescoperi? Sau m'am schimbat si caut ceva ce nu mai exista? Caut o anume "eu" care a disparut deja?
...
Intrebari ... Intrebari si iar intrebari ... ca de obicei fara raspuns, fara inteles, fara sens ... inutile dar prezente in fiecare zi , in fiecare ora, minut, in fiecare clipa din viata mea. Intrebari ce nu'mi dau pace, intrebari ce nu ma lasa sa'mi continui viata. Am nevoie de cineva care sa ma salveze din aceasta prapastie de ganduri, dar nimeni nu imi aude strigatul disperat din spatele zambetului atat de amagitor ... Nimeni nu pare sa inteleaga ceea ce mi se intampla ... nimeni nu observa ca, desi par puternica, in adancul sufletului meu sunt mai slaba, mai sensibila decat vreau eu sa accept. Se spune ca lucrurile cele mai importante se intampla atunci cand te astepti mai putin, dar cum ma pot lasa in voia sortii si a destinului, cand nu sunt sigura in ce parte ma duce?
Cred ca una peste alta sunt o persoana cum nu se poate mai dezamagita ... Am crize de "La ce bun toate?"Asa'i spun eu acestei manii. Ma tot intreb fara oprire, pana cand intrebarea ma duce la epuizare: "Pentru ce sa traiesti? Ce rost are sa inveti atat? Pana unde? Duc toate astea undeva?"
Ma simt fara rost ... Ma mir ca nu am cazut in depresie ... Sau poate am cazut dar nu vreau sa accept.
Cateodata pur si simpu nu mai pot. Imi vine sa ma duc si sa nu anunt ... as vrea sa ma ascund undeva ...dar stiu ca lumea e mica, si ca poti fugi, dar nu poti scapa de ceea ce ti-e frica ...
Ce greu e sa invingi atunci cand lupta e cu tine ...