Imi este dor de mine!
Si nu, nu o spun la modul ironic, narcisist la care probabil te duce gandul cand citesti titlul ... pur si simplu imi este dor de mine.
Simt ca m'am pierdut pe drum in incercarea de a afla cine sunt si de ce sunt. Inca ma mai zbat sa trec peste, dar ceva ma impiedica, ma tine legata de trecut ... nu imi permite sa'mi traiesc viata in continuare.
Ma intreb, cand ma voi regasi? Cand ma voi redescoperi? Sau m'am schimbat si caut ceva ce nu mai exista? Caut o anume "eu" care a disparut deja?
...
Intrebari ... Intrebari si iar intrebari ... ca de obicei fara raspuns, fara inteles, fara sens ... inutile dar prezente in fiecare zi , in fiecare ora, minut, in fiecare clipa din viata mea. Intrebari ce nu'mi dau pace, intrebari ce nu ma lasa sa'mi continui viata. Am nevoie de cineva care sa ma salveze din aceasta prapastie de ganduri, dar nimeni nu imi aude strigatul disperat din spatele zambetului atat de amagitor ... Nimeni nu pare sa inteleaga ceea ce mi se intampla ... nimeni nu observa ca, desi par puternica, in adancul sufletului meu sunt mai slaba, mai sensibila decat vreau eu sa accept. Se spune ca lucrurile cele mai importante se intampla atunci cand te astepti mai putin, dar cum ma pot lasa in voia sortii si a destinului, cand nu sunt sigura in ce parte ma duce?
Cred ca una peste alta sunt o persoana cum nu se poate mai dezamagita ... Am crize de "La ce bun toate?"Asa'i spun eu acestei manii. Ma tot intreb fara oprire, pana cand intrebarea ma duce la epuizare: "Pentru ce sa traiesti? Ce rost are sa inveti atat? Pana unde? Duc toate astea undeva?"
Ma simt fara rost ... Ma mir ca nu am cazut in depresie ... Sau poate am cazut dar nu vreau sa accept.
Cateodata pur si simpu nu mai pot. Imi vine sa ma duc si sa nu anunt ... as vrea sa ma ascund undeva ...dar stiu ca lumea e mica, si ca poti fugi, dar nu poti scapa de ceea ce ti-e frica ...
Ce greu e sa invingi atunci cand lupta e cu tine ...

Whatever ...

   A trecut mult timp de când nu am mai scris ... și sincer nici acum nu știu cu ce să încep, cum să continui și cu atât mai puțin cu ce să termin. Nu știu de ce dar simt că nu sunt prezentă in acțiunile mele ... ca și cum aș face lucrurile doar pentru a fi făcute ... o stare cam ciudată. Nici măcar nu știu cum să o explic, nici nu stiu de ce se întâmplă asta. Mă simt pustie, singură, chiar dacă sunt înconjurată de multe persoane ... simt că nu fac parte din propria mea viată, aș vrea să schimb asta dar sincer nu am nici cea mai mică idee de cum aș putea face asta.
   Nu stiu ce se întamplă cu mine și nu mai suport starea aceasta. Aș vrea să pot schimba asta ... dar nu știu cum și devine din ce in ce mai stresant și mai obositor. Mă irită când cineva mă întreaba cum mă simt, viața mea a devenit monotona și plictisitoare, chiar enervantă. Zi de zi același program, aceași rutina, același drum de parcurs, mereu același mereu la fel, nimic diferit. Daca mai demult îmi facea plăcere să socializez, acum ma obosește, mă irita. Oricât m-aș strădui nu pot trece peste această stare, mă depașește. Mă simt pierdută intr-un labirint și nu reușesc sa evadez din el. Am  pierdut până si încrederea în mine, nu mai știu cum să trec peste ... vreau să fiu ajutată, dar nu vreau să-i spun nimănui ceea ce simt.
   Mi-aș dori ca totul să redevină la normal, să fiu aceași persoană plină de energie, mereu cu zambetul pe buze, optimistă, puternică, increzătoare in forțele proprii,  vreau să evadez din această închisoare ...