Sunt aici ...

Sunt aici ... pe acelasi drum de pe care am plecat ulterior. Ma indrept din nou, cu pasi inceti dar siguri, spre ... necunoscut. Nu stiu incotro ma duce viata, nu stiu ce mi-a rezervat pentru viitor ... nu stiu, si ma simt neputincioasa in incercarea de a-mi controla destinul ...
Ma simt pierduta si nu reusesc sa ma gasesc, sa ma regasesc, sa ma unesc cu partea mea pierduta ... orice incercare pe care o fac pare zadarnica ... simt ca lupt impotriva unor curenti mult prea puternici ... simt ca incercarea care m-a cuprins este mult mai puternica decat forta mea de a depasi situatia ...
Simt ca nu voi mai rezista mult timp ... uneori imi doresc sa pot renunta la lupta ... sa inceteze totul, sa fie  ca la inceput ... simt ca nu mai am putere sa continui pe acest drum... vreau sa se termine totul, sa inceteze, sa pot sa zambesc la fel cum zambeam in trecut.
Dar mai apoi, imi aduc aminte de o vorba buna spusa de o persoana draga mie ... Ea m-a invatat ca inca mai pot indura mult dupa ce am spus ca nu mai pot ... m-a invatat sa nu renunt la lupta indiferent cat de grea si de imposibila pare pe moment ... cu rabdare si incredere, poti trece peste orice incercare iti apare in cale. Si atunci, privesc in oglinda sufletului meu si realizez ca asa este ... Incercarile care apar pe drumul vietii nu sunt mai puternice decat capacitatea noastra de a le depasi, desi de multe ori asa avem impresia. Privesc si incerc sa ma incurajez sa continui, sa merg pe acest drum, sa lupt si sa am incredere ca, desi momentan soarele e ascuns dupa nori, acesta va rasari si va fi de doua ori mai stralucitor, mai puternic si mai radiant decat a fost ieri. Zambesc si privesc in urma ... "Am ajuns aici, si nu am de gand sa renunt acum, pentru nimic in lume. Da ... pot sa o fac, pot sa merg mai departe, sa depasesc acest obstacol la fel cum am facut si pana acum. De ce ar fi diferit de data aceasta? Voi reusi sa ies din acest impas exact cum am reusit si in trecut ... nu pot renunta acum, nu cand am ajuns pana aici, nu acum cand in cele din urma, totul capata contur. Nu! Voi continua sa merg, chiar daca nu e totul asa cum mi-as dori eu, chiar daca e greu, pot merge mai departe ... nu voi renunta pentru nimic in lume. Capul sus, daca ziua de azi e grea, depinde de mine ca ziua de maine sa fie mai usoara ... doar eu pot sa imi implinesc visurile, nimeni altcineva, si nu voi reusi sa fac asta daca nu am incredere in mine si in fortele mele proprii."

Imi este dor de mine!
Si nu, nu o spun la modul ironic, narcisist la care probabil te duce gandul cand citesti titlul ... pur si simplu imi este dor de mine.
Simt ca m'am pierdut pe drum in incercarea de a afla cine sunt si de ce sunt. Inca ma mai zbat sa trec peste, dar ceva ma impiedica, ma tine legata de trecut ... nu imi permite sa'mi traiesc viata in continuare.
Ma intreb, cand ma voi regasi? Cand ma voi redescoperi? Sau m'am schimbat si caut ceva ce nu mai exista? Caut o anume "eu" care a disparut deja?
...
Intrebari ... Intrebari si iar intrebari ... ca de obicei fara raspuns, fara inteles, fara sens ... inutile dar prezente in fiecare zi , in fiecare ora, minut, in fiecare clipa din viata mea. Intrebari ce nu'mi dau pace, intrebari ce nu ma lasa sa'mi continui viata. Am nevoie de cineva care sa ma salveze din aceasta prapastie de ganduri, dar nimeni nu imi aude strigatul disperat din spatele zambetului atat de amagitor ... Nimeni nu pare sa inteleaga ceea ce mi se intampla ... nimeni nu observa ca, desi par puternica, in adancul sufletului meu sunt mai slaba, mai sensibila decat vreau eu sa accept. Se spune ca lucrurile cele mai importante se intampla atunci cand te astepti mai putin, dar cum ma pot lasa in voia sortii si a destinului, cand nu sunt sigura in ce parte ma duce?
Cred ca una peste alta sunt o persoana cum nu se poate mai dezamagita ... Am crize de "La ce bun toate?"Asa'i spun eu acestei manii. Ma tot intreb fara oprire, pana cand intrebarea ma duce la epuizare: "Pentru ce sa traiesti? Ce rost are sa inveti atat? Pana unde? Duc toate astea undeva?"
Ma simt fara rost ... Ma mir ca nu am cazut in depresie ... Sau poate am cazut dar nu vreau sa accept.
Cateodata pur si simpu nu mai pot. Imi vine sa ma duc si sa nu anunt ... as vrea sa ma ascund undeva ...dar stiu ca lumea e mica, si ca poti fugi, dar nu poti scapa de ceea ce ti-e frica ...
Ce greu e sa invingi atunci cand lupta e cu tine ...

Whatever ...

   A trecut mult timp de când nu am mai scris ... și sincer nici acum nu știu cu ce să încep, cum să continui și cu atât mai puțin cu ce să termin. Nu știu de ce dar simt că nu sunt prezentă in acțiunile mele ... ca și cum aș face lucrurile doar pentru a fi făcute ... o stare cam ciudată. Nici măcar nu știu cum să o explic, nici nu stiu de ce se întâmplă asta. Mă simt pustie, singură, chiar dacă sunt înconjurată de multe persoane ... simt că nu fac parte din propria mea viată, aș vrea să schimb asta dar sincer nu am nici cea mai mică idee de cum aș putea face asta.
   Nu stiu ce se întamplă cu mine și nu mai suport starea aceasta. Aș vrea să pot schimba asta ... dar nu știu cum și devine din ce in ce mai stresant și mai obositor. Mă irită când cineva mă întreaba cum mă simt, viața mea a devenit monotona și plictisitoare, chiar enervantă. Zi de zi același program, aceași rutina, același drum de parcurs, mereu același mereu la fel, nimic diferit. Daca mai demult îmi facea plăcere să socializez, acum ma obosește, mă irita. Oricât m-aș strădui nu pot trece peste această stare, mă depașește. Mă simt pierdută intr-un labirint și nu reușesc sa evadez din el. Am  pierdut până si încrederea în mine, nu mai știu cum să trec peste ... vreau să fiu ajutată, dar nu vreau să-i spun nimănui ceea ce simt.
   Mi-aș dori ca totul să redevină la normal, să fiu aceași persoană plină de energie, mereu cu zambetul pe buze, optimistă, puternică, increzătoare in forțele proprii,  vreau să evadez din această închisoare ...

Unfinised story part 3

Cum putea sa plece asa, pur si simplu, I’a lasat un bilet prin care ii explica in mare parte motivul plecarii, insa nu era suficient pentru ea, trebuia sa auda, sa’l auda spunand ca munca e mai importanta decat ea. Macar atat merita, sa’i spuna adevarul in fata … dar se pare ca nu a avut curaj.

Dupa doua zile inca mai spera sa fie doar un vis, un vis urat din care in cele din urma sa se trezeasca. “De ce a plecat atat de brusc? Nu ma pot resemna … nu pot sa cred ca l’am pierdut. El era viata mea, acum am ramas pustie, singura, izolata intr’un colt de lume unde nimeni nu patrunde. Am avut totul iar acum nu mai am nimic. Intr’o secunda am pierdut totul, l’am pierdut, acum ce se va intampla cu viata mea? Cum pot merge mai departe asa? Cum imi pot continua viata daca el nu mai este langa mine?”

Cel mai bine pentru ea era sa’si ocupe mintea cu altceva. O carte buna ar putea sa o faca sa uite pentru cateva clipe ce s’a intamplat. Insa acum nu avea nici un chief sa citeasca, sa'si piarda vremea, sa existe pur si simplu. Tot ce dorea era ca el sa se intoarca, dar acest lucru nu era posibil. Macar de ii raspundea la milioanele de telefoane pe care I le’a dat asa putea sa se descarce, sa’I spuna tot ce avea pe suflet, stia ca acest lucru o va elibera, insa el nu raspundea. Nu avea nici macar o adresa unde sa’i trimita o scrisoare, nimic, nici o informatie despre el, despre viata lui, despre noul sau loc de munca, absolut nimic. Oare el nu se gandea la suferinta ei? Cum putea spune ca asa era mai bine pentru ea, pentru amandoi? Poate era mai bine pentru el, insa pentru ea sigur nu era. Trebuia sa gaseasca o cale prin care sa se elibereze. “O scrisoare ar fi perfecta, indifferent daca el nu o va citi niciodata”. Cauta un pix si o hartie pe care sa isi aseze gandurile, si incepu’se sa scrie.

“Draga Jake,

Este posibil ca aceasta scrisoare sa nu ajunga niciodata prin mainile tale, sa nu fie citita de tine niciodata, insa eu simt nevoia de a ma exteriorize. Nu mai pot tine in mine aceasta durere, nu mai pot rezista asa, izolata, pustie. Inca nu ma pot resemna ca te’am pierdut, insa va veni si ziua aceea. Am avut incredere in tine, ti’am spus mereu ca si tu poti avea, acum imi dau seama ca tu nu ‘ai ascultat. De ce nu mi’ai spus despre oferta de muca? Eu te iubesc si as fi mers cu tine oriunde, doar sti asta. Tu esti totul pentru mine, acum ce sa fac? Ce sa fac cu viata mea? Nu exist fara tine.

Eu te iubesc cum n’am mai iubit pe nimeni, pentru tine as fi in stare sa’mi ofer viata, dar se pare ca acest lucru nu e suficient pentru tine, cu prima ocazie m’ai dat uitarii, m’ai alungat din viata ta. Imi pare rau, dar nu am mai mult de oferit, ti’am dat tot ce aveam mai bun si nu regret nimic. Am incercat mereu sa te inteleg, am sperat ca intr’o zi vei realize ca exista lucruri mult mai importante decat munca … se pare ca pentru tine nu e asa. De ce te’ai mai intors daca oricum nu ai avut curajul sa imi spui? De ce m’ai lasat sa te sarut din nou daca stiai ca urma sa pleci? De ce te’ai jucat asa cu mine? Chiar nu iti pasa de sentimentele mele? Chiar nu iti pasa de mine deloc?

Dar stai linistit, viata mea continua indiferent daca am lasat ceva in urma, indiferent daca am pierdut pe drum ceva important, timpul nu se opreste in loc pentru suferinta mea si va trebui sa ma obisnuiesc cu asta, cu faptul ca te’am pierdut. Ai spus ca asa e cel mai bine pentru amandoi, sper doar ca pe viitor sa nu regret de alegerea pe care ai facut’o.

Nu asa se termina toate povestile de dragoste? Unul pleaca iar celalalt ramane prins in trecut, in  amintiri, blocat intr’o iluzie pe care o numeste "poveste de iubire". Tu ai ales sa fi cel care pleaca, iar eu inevitabil a trebuit sa fiu aceea care trebuie sa traiasca prinsa in trecut, ingropata in amintiri.

Va trebui sa ma resemnez si sa’mi continui viata, sau ce a mai ramas din ea. Se pare ca nu exista sfarsit fericit in lumea reala, sunt doar povesti care te fac sa speri, sa crezi, sa visezi pentru ca in cele din urma sa fi dezamagit, sa’ti dai seama ca a fost doar o iluzie, un act de magie care se termina mult prea repede si trebuie sa revi in lumea aceasta cruda, nemiloasa.

Imi pare rau ca s’a terminat asa, dar nu mai am ce face, tot ce pot spera e sa pot trece peste aceasta dezamagire si sa’mi continui viata.”

Unfinished story part 2

(click pentru part 1)



Era el?Sigur nu era doar imaginatia ei -care in ultima vreme ii juca feste?
-Esti in regula?
-Aaa … nu … adica … da … cred … nu stiu …
Inainte sa mai poata sa’i spuna alte stari, acesta ii acoperi buzele intre’un sarut lung prin care ii demonstrase cat de mult avea nevoie de ea, cat de mult i’a dus dorul buzelor.
-Mi’a fost dor de tine, ii spuse ea.
-Si mie ingeras ... si mie.
-Mi’ai promis ca ma vei suna in fiecare zi, ce s’a intamplat?
-Imi pare rau, am avut multa treaba si prea putin timp.
-Important este ca esti aici … ca in sfarsit te pot strange in brate.
A fost cea mai calduroasa imbratisare pe care a primit’o … se simtea atat de bine in bratele lui, si’ar fi dorit sa ramana asa pentru toata viata.
De ce ii era de ajuns sa il priveasca pentru ca ochii sa i se lumineze? De ce se simtea protejata in preajma lui? Se simtea atat de bine langa el incat timpul parea sa se scurga fara oprire iar secundele zburau mai repede ca de obicei, timpul nu mai avea valoare, nu mai conta, nu mai era important.
Cat de bine se simtea acum cand el insfarsit s’a intors, s’a intors pentru ea, pentru ca ii era dor de ea, pentru ca avea nevoie de ea la fel cum avea si ea nevoie de el. Era in culmea fericirii, se simtea pe deplin implinita si pentru prima data in ultimele saptamani s’a trezit odihnita si plina de energie, dornica sa traiasca, sa viseze, sa spere … sa petreaca tot weekendul alaturi de el, sa uite de griji, probleme ,lume … sa fie doar ei doi, departe de munca, stres si de aglomeratia orasului … departe de tot. Desigur, trebuia sa’l convinga sa lase munca deoparte, sa se relaxeze macar pentru un weekend. Stia ca va fi dificil, dar spera sa reuseasca, stia ca munca era importanta pentru el, dar si ea era, si ea avea un loc in viata aglomerata si incarcata pe care acesta o ducea, un loc foarte bine plasat, foarte important, spera sa fie mai importanta decat munca lui, insa el nu era de aceasi parere. Nici macar nu a avut ocazia sa’i adreseze doua vorbe, nici nu a avut sansa sa incerce sa’l deconecteze de munca pentru ca el era deja plecat cand ea se trezise. Eforturile ei de a ramane treaza si de a’si privi partenerul toata noaptea esuasera si in cele din urma a adormit, chiar mai mult decat intentiona'se si cand se trezise, el nu mai era, fapt care a dezamagit’o. Stia ca era egoista, dar macar atat merita, sa se trezeasca langa el dupa ce nu il mai vazu’se de saptamani bune. Spera ca atunci cand se va trezi el va fi langa ea, insa ca de obicei, astepta prea mult de la o persoana pentru care munca este atat de importanta, uneori avea impresia ca era mai importanta decat ea . Nu avea de gand sa provoace o cearta pe tema aceasta, nu’i gasea rostul. Ca de obicei el reusea sa evite certurile. Tot timpul se intreba de ce lucrurile nu mergeau niciodata conform planului atunci cand se afla in preajma lui? De ce parea intotdeauna atat de stapan pe situatie? De ce mereu avea o scuza? De ce niciodata nu reusea sa’I spuna ce avea pe suflet? Defapt, cum putea sa se certe cu el cand acesta ii zambea atat de dulce, cand o strangea in brate cu atat de mult drag, cand o facea sa se simta atat de speciala? De ce daca se intelegeau atat de bine? Cel putin asa credea ea, el insa nu era de aceasi parere. A gasit un bilet de la el in care scria :
“Draga Selly,
Sper ca intr’o zi ma vei putea ierta, sper ca pe viitor sa intelegi ca asa era cel mai bine pentru mine, pentru tine, pentru amandoi. Nu am avut suficient curaj pentru a’ti spune asta si tu mai bine ca nimeni sti ca eu ma exprim mai bine in scris, insa se pare ca nici asa nu ma descurc prea bine. M’am intors pentru a’ti spune adevarul insa nu am avut curaj, de aceea ti’am lasat acest bilet. Am primit o oferta de muca pe care pur si simplu nu puteam sa o refuz, tu sti ca munca e foarte importanta pentru mine. Cum puteam sa’ti spun ca te las din nou singura, insa de data aceasta pentru 8 luni? Crede’ma nu am avut suficient curaj pentru a’ti indura privirea. Imi pare rau daca te’am dezamagit, sper din tot sufletul ca vei gasi puterea pentru a ma ierta.
Cu dragoste,
Jake “

Just smile and forget

Tot ce trebuie sa faci este sa zambesti si sa uiti ... sa te prefaci ca nu te'a durut, sa schimbi durerea pe fericire ... lacrima pe un zambet.

Ce rost are sa suferi atat??Ce rost mai are?

Cand te simti rau si crezi ce nu se poate intampla ceva mai grav pe lume gandeste’te ca sunt milioane de lucruri mai grele. Gandeste’te ca unele personae si’au pierdut acoperisul deasupra capului, gandeste’te ca sunt probleme mult mai grave, ca se intampla lucruri mult mai rele in lumea asta.

Nu vreau sa par indiferenta la suferita ta, dar nu e sfarsitul lumii si tot ceea ce nu te omoara te face mai puternica.

Inainte de a cauta pe cineva sa te consoleze pune’te in fata oglinzii si fa’o tu.

Cine te cunoaste mai bine decat tine??Cine poate sa iti doreasca binele daca nu tu??Cine este capabil sa te inteleaga mai bine decat te poti intelege tu??

Nu exista nu pot … exista doar nu vreau, daca tu nu faci tot posibilul sa treci peste, nimeni nu va putea face asta in locul tau.

Nu te astepta ca prietenii sa decida in locul tau, prietenii adevarati nu ar face asta niciodata, ei pot doar sa te indrume, sa’ti de’a sfaturi, sa’ti spuna punctul lor de vedere, sa’ti expune detalii pe care tu, poate le’ai trecut cu vederea sau pe care le’ai ignorant, insa decizia trebuie sa o iei tu.

Doar tu poti decide ce doresti pentru tine, doar tu poti eveda din inchisoarea in care te afli, tu esti cea trebuie alege … tu ce vei alege??Sa ramai inchisa in tine, sa suferi, sa te distrugi, sau sa iesi, sa strigi cat poti de tare, sa scapi de tensiune, sa zambesti, sa uiti si sa o iei de la capat.

Viitorul tau depinde de tine si de alegerea ta …  asa ca viseaza la ceea ce vrei sa visezi, du’te acolo unde vrei sa mergi, fi ceea ce vrei sa fi, ai doar o viata si o oportunitate pentru a face tot ceea ce vrei si’ti propui, si nu uita, nu iti pierde timpul cu cineva care nu vrea sa si’l piarda cu tine.

Scrisoare catre ...

Iti scriu fara a fi sigura ca vei primi aceasta scrisoare ... iti scriu pentru ca simt nevoia de a ma descarca, de a scoate din mintea mea pana si cele mai ascunse si intunecate ganduri, iti scriu pentru a nu fi nevoita sa'ti vorbesc ...
Inca nu ma pot resemna ca te'am pierdut, nu cand stiu ca inca mai aveam timp sa lupt pentru tine ... nu acum cand am atat de multa nevoie de tine, ce s'a intamplat?De ce ne'am indepartat?
De ce'mi pun aceleasi intrebari, nu'si mai au rostul ...
Poate ma poti lamuri tu ... pentru ca eu, oricat de mult m'as stradui nu pot intelege.Nu pot intelege cum doua suflete pereche se pot desparti ... imi dau seama ca tu nu tineai la mine.
De ce m'ai amagit?
Ce am reprezentat eu in viata ta?Probail nimic, nimic mai mult decat o fata, o alta cucerire de'a ta, o "alta" trecuta pe marea ta lista.
Am crezut in tine ... mai presus de parerile celor din jur ... si cu ce m'am ales?
Cu nimic ...
Eu am sperat pana in ultima clipa si am avut incredere in tine ... insa totul a fost in zadar.
Dar stai linisit, voi trece si peste asta ... voi depasi momentul si va veni vremea in care vei realiza ce ai pierdut.
Probabil ca iti vei aduce aminte de ce ti'am spus, si crede'ma ca am avut dreptate.Iti vei aminti acele cuvinte spuse printre lacrimi de tristete " vei plange mai tarziu de dorul iubirii mele, insa atunci va fi prea tarziu" ... acum profta de viata, fi liber, fi asa cum iti place tie, mai tarziu vei realiza ca tot ceea ce'ti spuneam era din inima si ca eu iti voiam doar binele.Vei vedea cum la nevoie "prietenii" tai te vor lasa, dar nu crede ceea ce iti spun, asteapta ca oricum va veni acel moment.
Vad ca ai mai mare incredere in ei ...tot ce pot sa fac este sa sper ca ai facut alegerea corecta si ca nu vei regreta mai tarziu si sper ca tu sa fi avut dreptate cand mi'ai spus ca ei tin cu adevarat la tine, si ca eu m'am inselat.
Si nu in ultimul rand iti doresc tot binele din lume si daca vei avea vre'o data nevoia de un umar pe care sa plangi, cauta'ma si aminteste'ti ca toti avem nevoie de un prieten si daca intr'o zi ti se intampla ca totul sa mearga pe dos si nu ai pe cineva alaturi doar aminteste'ti asta ... si linisteste'te stiind ca eu voi fi mereu acolo si intotdeauna vei putea conta pe prietenia mea ... si nu astepta sa ajungi intr'un loc anume doar pentru a'ti aminti ceva, nu astepta pentru ca niciodata nu au de unde sa sti cat timp ai la dispozitie.

:D

Am gasit un text interesant scris de mine cu ceva timp in urma.Am avut impresia ca l'a postat pe blog, insa cand l'am cautat nu l'am gasit :-??
Poate nu l'am gasit eu, sau poate chiar nu l'am postat.
Asa ca m'am hotarat sa'l postez acum insa cu unele modificari :D, deci lectura placuta.

…

Tot ce a mai ramas este o bruma de speranta, iluzia unei iubiri ,mi’am dat seama ca aparentele inseala … pleoapele mele incarcate de vise au hotarat intr’un final sa se inchida …visul pune stapanire pe mine fara sa’i pot rezista.

Totul s’a schimbat … acum singura putere care mi’a mai ramas este aceea de a visa.

Voi fi mereu aici pentru tine … te voi astepta cu bratele deschise … iti voi oferi umarul meu sa plangi pe el ori de cate ori ai nevoie, sa nu eziti sa ma contactezi, indiferent de ora … voi fi mereu aici , pregatita sa te consolez, sa’ti arat ca lumea e frumoasa, sa te reinvat sa zambesti, sa’ti rapesc necazurile ce’ti umbresc fericirea, sa te scap de povara ce te invaluie, sa te eliberez de stress si de tot raul ce te inconjoara.

Voi fi mereu aici dispusa sa te ascult, sa’ti daruiesc speranta aceea pe care cu toti o pierdem uneori … voi asatepta sa’ti fac cunostiinta cu fericirea si sa te duc intr’o lume fara griji, in care sa intalnesti iubirea, acea iubire atat de magica, atat de minunata.

Cand ai nevoie de mine cheama’ma … nu ezita, caci eu mereu voi avea timp pentru tine … mereu voi fi langa tine ca sa stiu daca tie bine, mereu … sa nu uiti asta niciodata.

Sa nu uiti ca ma vei gasi mereu aici, mereu dispusa sa’ti sar in ajutor.

Asa ca … oracand ai nevoie cauta’ma, cheama’ma … fi sigur ca ma vei gasi.

Ce fac atunci cand ma plictisesc?

·      Cand nu am nici o ocupatie lenevesc in fata televizorului tolanita pe canapea, cu telecomanda intr’o mana mutand posturile inainte de a vedea ce ruleaza si telefonul in cealalta mana sperand sa sune, insa de cele mai multe ori fara success.

·      Cand sunt plictisita, scot mormanele de reviste pe care le’am cumparat in a 7/8’a si le rasfoiesc in speranta gasirii unor informatii utile, sau cel putin suficient de interesante cu care sa’mi ocup timpul.

·      Cand nu am ce face stau la calculator, pe pagina de facebook si dau refresh din nou si din nou …

·      Cand ma plictisesc fac poze pana ajung din nou la starea initiala.

·      Cand sunt plictisita, imi “storc” inspiratia incercand sa fac alt post pentru blog … insa de cele mai multe ori renunt la jumatatea postarii si continui mai tarziu (deci cam asa am realizat aceasta postare)

·      Cand sunt prea plictisita, stau intinsa in pat, cu castile in urechi, cu capul pe perinita mea pufoasa, cu elefantul de plus (pe care l’am primit de la sora mea acum 5 ani … appropo ms sis :*) in brate,cu perinita in forma de gogoasa si cu iepurasul si visez cu ochii deschisi.

·      Cand ma plictisesc imi fac curatenie in comp … sau cel putin incerc … de cele mai multe ori las totul balta si ma uit la poze.

·      Cand nu am ce face ma joc cu Amber … sau ies afara si fac pe dadaca :D

·      Atunci cand ma plictisesc intru in vorba cu toata lumea de pe mess si cine ma streseaza dau ignore >:).

·      Cand ma plictisesc ma uit la materialele pe care le am si astept sa’mi vina inspiratia.

Cam asta fac eu cand ma plictisesc … tu ce faci cand te plictisesti?

...

Stau si privesc in oglinda inimii mele ... zaresc milioane de zambete, rasete inocente , amintiri frumoase, persoane importante, momente de neuitat ... tristetea isi are si ea locul ei in postare.

Atunci cand credeam ca nu mai am nici o sansa sa trec peste ti'ai facut aparitia.Timid si cu pasi mici ... treptat si fara graba.Am ajuns sa uit de probleme si sa'mi dau seama ca atunci cand o usa se inchide ... o alta se deschide in locul ei.

Tu m'ai indrumat sa deschid acea usa si vreau sa iti multumesc pentru asta.Poate ca exagerez insa acesta este adevarul.

M'a simt in largul meu cand vorbesc cu tine si ma faci sa pierd notiunea timpului.M'am obisnuit cu prezenta ta alaturi de mine ... insa acum ... unde esti?

Ai aparut ca soarele dupa furtuna ... iar acum te'ascuns dupa nori.

De ce?

Cred ca mi'e dor de tine ... cred ca am nevoie de tine.Vreau sa'ti aud din nou glasul.

Vreau sa iesi dintre nori si sa ma mangai cu razele tale.Vreau sa te vad ... sa'ti zambesc ... sa te tin de mana ... sa te strang in brate ... sa ies din monotonia ce ma inconjoara de cand ai disparut.

Acum realizez ce'mi lipsea ... imi lipsea glasul tau ... rasul tau ... vorbele tale.

Cred ca inima mea iti rezerva un loc ... insa mi'e teama sa nu'l refuzi.

Mi'e teama ca te'am lasat sa astepti prea mult in spatele usii pe care mi'ai deschis'o ... ma tem ca te'ai plictisit sa astepti ... mi'e frica pentru ca nu'ti mai faci aparitia.

As vrea sa te caut ... dar mi'e teama ca nu te voi gasi ... as vrea sa te sun ... dar mie teama gandindu'ma ca nu'mi vei raspunde.

Prefer sa astept ... insa mi'e teama sa las timpul sa treaca.

Daca citesti postarea si te identifici printre randuri ... te rog ... cauta'ma tu pe mine.